Postul Mare, marș spre Paști

Postul este o călătorie, o mișcare și o călătorie. Nicio perioadă liturgică a Sfintei noastre Biserici nu este caracterizată de stagnarea ei. Unii pot experimenta sezonul sărbătorilor ca stagnare și aceasta se datorează propriei noastre condiții spirituale, că am fost lipsiți de harul Duhului Sfânt, ceea ce a dus la moartea spirituală.

Dimpotrivă, Postul Mare, ca orice perioadă festivă, este o mișcare dinamică și o călătorie care are un început, un mijloc și un sfârșit. Începe în Lunea Trimețului, mijlocul este Duminica Răstignirii și sfârșitul său este chiar înainte de Duminica Răstignirii (vineri înainte de Lazăr).

Ὅταν κάποιος ξεκινάει γιὰ ταξνα ταξίδι θὰ πρέπει νὰ ξέρει ποῦ πηγαίνει. Αὐτὸ συμβαίνει καὶ μὲ τὴ Μεγάλη Σαρακοστή. Πάνω ἀπ᾿ ὅλα ἡ Μεγάλη Σαρακοστὴ εἶναι ἕνα πνευματικὸ ταξίδι ποὺ προοριδι ποὺ προοριτο προοριστο » Παρακοστὴ ἶναι ἕνα πνευματικὸ ταξίδι ποὺ προοριστο ». Εἶναι ἡ προετοιμασία γιὰ τὴν «πλήρωση τοῦ Πάσχα, ποὺ εἶναι ἡ πραγματικὴ Ἀλήρωση τοῦ Πάσχα, ποὺ εἶναι ἡ πραγματικὴ Ἀψποκά». Γιὰ τὸ λόγο αὐτὸ θὰ πρέπει νὰ ἀρχίσουμε μὲ τὴν προσπάθεια νὰ καταλάβουμε αὐτὴ τὴ σχέση ποὺ ὑπάρχει ἀνάμεσα στὴ Σαρακοστὴ καὶ τὸ Πάσχα, γιατὶ αὐτὴ ἀποκαλύει κάτι πολὺ οὐσιαστικὸ καὶ πολὺ σημαντικὸ γιὰ τὴ Χριστιανικὴ πίστη καὶ ζωή.

Ἄραγε εἶναι ἀπαραίτητο νὰ ἐξηγήσουμε ὅτι τὸ Πάσχα εἶναι κάτι πολὺ περισσότερο ἀπὸ μία γιορτή, πολὺ πέρα ἀπὸ μία ἐτήσια ἀνάμνηση ἑνὸς γεγονότος ποὺ πέρασε; ⁇ Καθένας πού, ἔστω καὶ μία μόνο φορά, ἔζησε αὐτὴ τὴ νύχτα «τὴ σωτήριο, τὴ φωταυγὴ καὶ λαμπροφόρο», ποὺ γεύτηκε ἐκείνη τὴ μοναδικὴ χαρά, τὸ ξέρει αὐτό.

Ἀλλὰ τί εἶναι αὐτὴ ἡ χαρὰ; De ce ne rugăm în liturghia învierii: νῦν πάντα πεπλήρωται φωτός, οὐρανός τε καὶ γῆ καὶ τὰ καταχθόνια »? Ὲὲ ὲοιὰ ἔννοια ἑορτζζομεν »- καὼὼς ἰσχυριζζμαστε ὅτι τὸ κάνουν – ὸανοο οο –ὴ οο οοο –ὴ οοοοο – –οοοοοοοο –οοοοοοοοοοοοοοοοοοοοοοοοοοοοοῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆῆ κἄΣ ἰἰἰοῆῆἀ ἀῆΣ ἰἰἰίοο ἀἀΣ ἰωνίου ἀπαρχήν …;

Σὲ ὅλες ὐὐτὲς ὶὶς ἐρωτήσεις ἡἡἶνντηση ἶἶναι: ἡἡα ζωὴ ἡ ὁποία πρὶν ἀπὸ Δυὸ χιλιάδες περίπου χρόνια ἀνέτειλεν ἐк τοῦ τάφου » Μᾶς δόθηκε τὴ μέρα ποὺ βαφτιστήκαμε, τὴ μέρα δηλαδὴ ποὺ ὅπως λέει ὁ Ἀπ. Paul:.

Ἔτσι τὸ Πάσχα πανηγυρίζουμε τὴν Ἀνάσταση τοῦ Χριστοῦ σὰν γεγονὸς ποὺ ὸς ποὺ ἔγιν Ἀνάσταση τοῦ Χριστοῦ σὰν γεγονὸς ποὺ ἔγικἁὺ ἔγἁὺ ἔγἁὺ ἔγἁὺ ἀ ἅστασης Γιατὶ ὁ καθένας ἀπὸ ᾶᾶς ἔλαβε τὸ ῶῶρο ὐὐῆς ῆῆς νέα ζωῆς καὶ τὴ ύύναμη ὰὰ ὴὴὴ ἀποδεχτῖ καὶ ὰὰ ζζσει διὰ μσσου της. Εἶναι ἕνα δῶρο ποὺ ριζικὰ ἀλλζζει τὴ διάθεσή αας ἀπεναντι σὲ κάθε κατάσταση ὐὐῦῦ τοῦ κσσμου, ἀκόμη καὶ ἀπεναντι στὸ θάνατο. Μᾶς dă τὴ δύναμη νὰ ἐπιβεβαιώνουμε θριαμβευτικὰ τό: νικήθηκε ὁ θάνατος ». Φυσικὰ ὑπάρχει ἀκόμα ὁ θάνατος, εἶναι σίγουρος, τὸν ἀντιμετωπίζουμε, καὶ κάποια Ḱὔὔ θαποια. Ἀλλὰ ὅλη ἡ πίστη μας εἶναι .τι μὲ τὸ δικό Του θάνατο ὁ Χριστὸς ἄλλαξά ἄλλαξε ἄλλαξε ἄλλαξε ἄλλαξε ἄλλαξε ὸ δικό Του θάνατο Ὸὸν ἔκανε πέρασμα – διάβαι », πασχα» – στὴ βσῦλλία τοῦ θεοῦ μεταμορώνοντας τὴ δραματικότερη τραγωα σὲ αἰώνιο νίκη. Μὲ τὸ θανάτῳ θάνατον πατήσας », μᾶς ἔκανε μέτοχους τῆς Ἀνάστασής Του. Ἀκριβῶς γι αὐτὸ στὸ τέλος τοῦ ὄρθρου τῆς Ἀνάστασης – στὸν Κατηχητικὸ Λόγο τοῦ Ἰωάννου Χρυσοστόμου – λέμε θριαμβευτικά: Ἀνέστη Χριστός, καὶ ζωὴ πολιτεύεται. Ἀνέστη Χριστός, καὶ νεκρὸς οὐδεὶς ἐν τῷ μνήματι ».

Τετοια εἶναι ἡ πίστη τῆς Ἐκκλησίας ποὺ ἐπιβεβαιίνεται καὶ φανερώνεται μὲ ται μὲ της μὲ τνωρησίας ἐπιβεβαιίνεται Ἀλλὰ μήπως δὲ ζοῦμε βράδυὰ τὸ γεγονὸς ὅτι αὐτὴ ἡ πίστη σπάνια γίνεται μαπινεται μαπινεται μαπής ; Μήπως δὲ χάνουμε πολὺ συχνὰ καὶ δὲν προδίνουμε αὐτὴ τὴ νέα ζωὴ ποὺ λάβαμε σὰν δῶρο, καὶ στὴν κατάσταση ζοῦμε σὰν νὰ μὴν ἀναστήθηκε ὁ Χριστὸς καὶ σὰν νὰ μὴν ἔχει νόημα γιὰ μᾶς αὐτὸ τὸ μοναδικὸ γεγονὸς; Καὶ ὅλα αὐτὰ ἐξαιτίας τῆς ἀδυναμίας μας, τῆς ἀνκανότητάς μας νὰ ζοῦμε σταθερὰ μὲ πίστη ἐλπίδα καὶ ἀγάπη », στὸ ἐπίπεδο ἐκεῖνο ποὺ μᾶς ἀνέβασε ὁ Χριστὸς ὅταν εἶπε: Ζητεῖτε πρώτον τὴν Θεῦν Ἁπλούστατα ἐμεῖς ξεχνᾶμε ὅλα αὐτὰ γιατὶ εἴμαστε τόσο ἀπασχολημένοι, τόσο βυθισμένοι στὶς μέρεςὲς ἔγνοιες μας καὶ ἀκριβῶς ἐπειδὴ ξεχνᾶμε, ἀποτυχαίνουμε. Μέσα σ αὐτὴ τὴ λησμοσύνη, τὴν ἀποτυχία καὶ τὴν ἁμαρτία ἡ ζωή μας γίνεται ξανὰ παλαιὰ », εὐτελής, σκοτεινὴ καὶ τελικὰ χωρὶς σημασία, γίνεται ἕνα χωρὶς νόημα ταξίδι γιὰ ἕνα χωρὶς νόημα τέρμα. Καταφέρνουμε νὰ ξεχνᾶμε ἀκόμα καὶ τὸ θάνατο καὶ τέλος, ἐντελῶς αἰφνιδιαστικά, μέσα στὶς «ἀπολαύσεις τῆς ζωῆς» μᾶς ἔρχεται τρομακτικός, ἀναπόφευκτος, παράλογος. Μπορεῖ κατὰ καιροὺς νὰ παραδεχόμαστε τὶς ποικίλες ἁμαρτίες μας καὶ νὰ τὶς ἐξομολογούμαστε, ὅμως ἐξακολουθοῦμε νὰ μὴν ἀναφέρουμε τὴ ζωή μας σ ἐκείνη τὴ νέα ζωὴ ποὺ ὁ Χριστὸς ἀποκάλυψε καὶ μᾶς ἔδωσε. Πραγματικὰ ζοῦμε σὰν νὰ μὴν ἦρθε ποτὲ Ἐκεῖνος. Υ̓τὴ εἶναι ἡἡνη πραγματικὴ ἁμαρτία, ἡ ἁμαρτία ὅλων τῶν ἁμαρτιῶν, ἡ ἀπύύμενη θλίψη καὶ τραγωδία ὅλων τῶν κατ ὄνομα χριστιανῶν.

Ἂν τὸ ἀναγνωρίζουμε αὐτό, τότε μποροῦμε νὰ καταλάβουμε τί εἶναι τὸ Πάσχα καὶ γιατὶ περισσότερα καὶ προϋποθέτει τὴ Μεγάλη Σαρακοστή. Γιατὶ τότε μποροῦμε νὰ καταλάβουμε ὅτι ἡ λειτουργικὴ παράδοση τῆς Ἐκκλησίας καὶ ὅλος ὁ κύκλος τῶν ἀκολουθιῶν της ὑπάρχουν , πρῶτα ἀπ ὅλα, γιὰ νὰ μᾶς βοήθειασουν νὰ ξαναβροῦμε τὸ ὅραμα καὶ τὴν γεύση αὐτῆς τὺς εῆς τῆς νὰ μπορέσουμε νὰ μετανοήσουμε καὶ νὰ ξαναγυρίσουμε στὴν .κκλησία . Πῶς εἶναι δυνατὸν νὰ ἀγαπᾶμε καὶ νὰ ἐπιθυμοῦμε κάτι ποὺ δὲν τὸ ξέρουμε; Πῶς μποροῦμε ἂν βάλουμε πάνω ἀπὸ καθετὶ ἄλλο στὴ ζωή μας κάτι ποὺ ποτὰ ποὺ ποτὗ δεμῲϽνω δα· ὔϽνω δαθετὶ ἄλλο Μὲ λόγλλα λόγια: πῶς μποροῦμε, ​πῶς εἶναι δυνατὸν νὰ ἀναζητήσουμε μιὰ Βσουμε μιὰ Βσουμε μιὰ Βια ὰ Βστια ὰ Βστια ὰ Βστια ὰ Βατἇὰ Βατἶὰ Βσταιο δυνατὸν; Ἡ λαρκλσίας ἦταν ἀπὸ ὴὴν ἀρὴὴ κὶ ἶἶναι ἀκόμ καὶ ώώρα ἡ ἴἴσοδος κοώ ἡ ἴἐ κἴ κονὶ ἡ ἐἐ ὴὴὴα ζωὴ ῆῆς βὴα ζωὴ τῆς βὴαιλείας. Μέσα ἀπὸ τὴ λειτουργική της ζωὴ Ἐ Ἐκκλησία μᾶς ἀποκαλύπτει ἐκεῖνα ποὺ ὀφθαλμὸς οὐκ οἶδε καὶ οὖς οὐκ ἤκουσε καὶ ἐπὶ καρδίαν ἀνθρώπου οὐκ ἀνέβη, ἡ ἡτοίμασεν ὁ Θεὸς τοῖς ἀγατό »». Καὶ στὸ κέντρο αὐτῆς τῆς ζζιῆργικῆς ζωῆς, σὰν καρδιά της καὶ μεσουράνημά της – Σὰν⁇ λιος πὺὺ ἱἱ ἀκτίνες του διαπερνοῦν καθετὶ – ἶἶναι τὸ πασχα. Τὸ Πάσχα εἶναι ἡ πόρτα, ἀνοιχτὴ κάθε χρόνο, ποὺ ὁδηγεῖ στὴν ὑπέρλαμπρη Βασιλεία τοῦ Χριστοῦ, εἶναι ἡ πρόγευση τῆς αἰώνιας χαρᾶς ποὺ μᾶς περιμένει , εἶναι ἡ δόξα τῆς νίκης ὸ τώρα πποία ἀπ ‘ ».

Ὁλόκληρη ἡ λατρεία τῆς Ἐκκλησίας εἶναι ὀργανωμένη γύρω ἀπὸ τὸ Πάσχα, γι αὐτὸ καὶ ὁ λειτουργικὸς χρόνο, δηλαδὴ ἡ διαδοχὴ τῶν ἐποχῶν καὶ τῶν ἑορτῶν, γίνεται ἕνα ταξίδι, ἕνα προσκύνημα στὸ Πάσαι! Εἶναι τὸ τέλος ὅλων αὐτῶν ποὺ ἀποτελοῦν τὰ παλαιὰ »καὶ ὴ ἀρχὴ τῆς«νέας ζωῆς», μιὰ συνεχὴς« διάβδο ἀπὸ τὸν «κόσμο τοῦτο» στὴν Βασιλεία ποὺ ἔχει ἀποκαλυφτεῖ ἐν Χριστῷ.

Παρ ὅλα αὐτὰ ἡ παλαιὰ »ζωή, ἡ ζωὴ τῆς ἁμαρτίας καὶ τῆς μικρότητας, ὲὲν εἶναι ε⁇ κολο νὰ ξεπεραστεῖ καὶ ν ἀλλξει. Τὸ Εὐαγγέλιο περιμένει καὶ ζητάει ἀπὸ τὸν ἄνθρωπο νὰ κάνει μιὰ προσπάθεια. Ίαποία, στὴν κατάσταση ποὺ βρίσκεται τώρα ὁ θρωνθρωπος, εἶναι οὐσιαστικὰ ἀπραγματοποίητη. Ne confruntăm cu o provocare. Ὸὸ ὅραμα, ὁ στόχος, ὁ τρόπος ῆῆς νέας ζωῆς ἶἶναι γιὰ ᾶᾶς ίί κκλλση ποὺ βρίσκεται τσο πολὺ πανω ἀπὸ τὶς Δύνατητές μας!

Γι ὐτό, ἀκόμα καὶ ἱἱἱπόστολοι, ὅταν ἄκουσαν τὴ διδασκαλία τοῦ κυροο ὸἀὸ ρώτησαν ἀπελπισμένα: τὶς ἄρα Δύναται σωῆῆναι; (Matei 19:26). Adevărul nu este ușor să renunți la o viață ideală banală alcătuită de tratamentele zilnice, recuperarea bunurilor materiale, siguranța și bucuria și să acceptăm o altă viață ideală căreia desigur nu îi lipsește nicio perfecțiune în scopul ei: ye τέλειοι ὡς ὁ Πατὴρ ἡμῶν ἐν οὐρανοῖς τέλειος ἐστίν. Αὐτὸ ὁ κόσμος μὲ ὅλα του τὰ μέσα »μᾶς λέει: νὰ εἶσαι χαρούμενος, μὴν ἀνησον ὴν ἀνησοχοχοϽοχοϽοχονησον ⁇ Χριστὸς στὸ ὐραγγέλιο ὐέιλγξε τὸ Στενὸ δρόμο, ἀγωνίσου καὶ ὑπόφερε, γιὑὶὶ ὐτὸς ἶἶναι ὁ δρόος ὰιὰ τὴ μόνη ἀληθινὴ εὐὐχία. Καὶ ἂν ἡ κληκκλησία δὲν βοηθάει πῶς θὰ μπορέσουμε νὰ κάνουμε αὐτὴ τὴ φοβὴὴ φοβὴὴ φοβὴὴ φοβἽὴ φορέσουμε; Πῶς μποροῦμε νὰ μετανοήσουμε καὶ νὰ ξαναγυρίσουμε στὴν ὑπέροχη ὑπόσχεση ὑπόσχεσουμε καὶ νὰ ξαναγυρίσουμε στὴν ὑπέροχη ὑπόσχεση ὑπόσχεση πονασχεση πονασχεση ποḇ χεση ποḇ χεστα ποὸ στα φούση ξαναγυρίσουμε; Ἀκριβῶς αὐτὴ εἶναι ἡ στιγμὴ ποὺ ἐμφανίζεται ἡ Μεγάλη Σαρακοστή. Αὐτὴ εἶναι ἡ χείρα βοηθείας »ποὺ ἁπλώνει σὲ μᾶς ἡ Ἐκκλησία. Εἶναι τὸ σχολεῖο τῆς μετάνοιας ποὺ θὰ μᾶς δώσει δύναμη νὰ δεχτοῦμε τὸ Πάσχα ὄχι σὰν μιὰ ἁπλὴ εὐκαιρία νὰ φᾶμε, νὰ ποιοῦμε, ν ἀναπαυτοῦμε, ἀλλά, βασικά, σὰν τὸ τέλος τῶν «παλαιῶν» με μας μας ὺ εἶ μας .

Στὴν ἀρχαία Ἐκκλησία ὁ βασικὸς σκοπὸς τῆς Σαρακοστῆς ἦταν νὰ προετοιμαστοῦν οἱ Κατηχούμενοι, δηλαδὴ οἱ νέοι ὑποψηφιοι χριστιανοί, γιὰ τὸ βάπτισμα πού, ἐκεῖνο τὸν χρόνο, γίνονταν Λὴ διάρκεια τῆς. Ἀλλὰ ἀκόμα καὶ τώρα ποὺ Ἐ κληκκλησία δὲν βαφτίζει πιὰ τοὺς χριστιανοὺς σὲ μεγάλη ἡλικία καὶ ὁ θεσμὸς τῆς κατήχησης δὲν ὑπάρχει πιά, τὸ βασικὸ νόημα τῆς Σαρακοστῆς παραμένει τὸ .διο. Căci, ἂν καὶ εἴμαστε βαφτισμένοι, ἐκεῖνο ποὺ συνεχῶς χάνουμε καὶ προδίνουμε προδίνουμε εἐβίνουμε εἐβινουμε εἶαβἽστάπσἶο ποὺ συνεχῶς Ἔτσι τὸ Πάσχα γιὰ μᾶς εἶναι ἡ ἐπιστροφή, ποὺ κάθε χρόνο κάνουν, στὸ βάπτισμά μας καὶ ἑπομένως ἡ Σαρακοστὴ εἶναι ἡ προετοιμασία μας γι αὐτὴ τὴν ἐπιστροφὴ – ἡ ἀργὴ ἀλλὰ ἐπίμονη προσπάθεια νὰ γεγονποιήσουμε τελικὰ τὴ »νέα ἐν Χριστῷ ζωή. Τὸ, τι, καθὼς θὰ δοῦμε, οἱ ἀκολουθίες στὴ σαρακοτίεςνὴ λατρεία διατηροῦν ἀκόμα καὶ σήμερα τὸν κατηχητικὸ καὶ βαπτιστικὸ δημιουργρα, δὲν εἶναι γιατὶ διατηροῦνται «ἀρχαιολογικὰ» ἀπομεινάρια, ἀλλὰ εἶναι κάτι τὸ ζωήτικ. Γι αὐτὸ κάθε χρόνο ἡ Μεγάλη Σαρακοστὴ καὶ τὸ Πάσχα εἶναι, μιὰ ἀκόμα φορά, ἡ ἀνακάλυψη καὶ ἡ συνειδητοποίηση τοῦ τί γίναμε μὲ τὸν «διὰ βαπτίσματός» μας θάνατο καὶ τὴν ἀνάσταση.

O excursie, un pelerinaj! Καὼὼς τὸ ἀρχίζουμε, καὼὼς κάνω τὸ πρῶτο βῆμα στὴ χαρμολύπη »τῆς μεγάλης σαρακοστῆς βλεπουμε – κοντά, πολὺ μακριὰ – τὸν παρουσία. Εἶναι ἡ χαρὰ τῆς Λαμπρῆς, εἶναι ἡ εἴσοδος στὴ δόξα τῆς Βασιλείας. Ἶἶναι αὐτὸ τὸ ὅραμα, ἡ πργεσσ τάσνει τὴ ύύπη τῆς μεγάλης σαρακοστῆς χαρά, ῶῶς, καὶ τὴ δική μας προσπάεια ὰὰ πνευματικὴ ἄνοιξη ». ⁇ Գիշ τα μπορεῖ ὰὰὰναι σκοτεινὴ καὶ μεγάλη, ἀλλὰ Σὲ ὅλο τὸ μῆκος τοῦ δρμου μῦὰ υἀμμυὴὴὴὶὶἀοολλλὶὶὴὴοολτα λαμζιττι ὸζζζττ .ζζζζζζλλλλλζζλλλλλζζζλλλλὸζζζλλλλὶζζζλταα ζζζλλλλζζζζλλλλὶζζλλλαλζζζζλλλλλζζλλλλὶζζζλλλλὸζζζλλλλὶζζζλλλλὶζζζλλλλζζζλλλλζζζζλλλλλζζζλλλλλὸζζλλλλλὸζζζλλλλὶζζζλλλλζζζζλλαλζζζλλα Μὴ καταισχύνῃς ἡμᾶς ἀπὸ τῆς προσδοκίας ἡμῶν, Φιλάνθρωπε! »

Când cineva începe o călătorie, ar trebui să știe unde merge. Este și cazul Postului Mare. Mai presus de toate, Postul Mare este o călătorie spirituală a cărei destinație este Paștele, „Sărbătoarea Sărbătorilor”. Este pregătirea pentru „împlinirea Paștelui, care este adevărata Revelație”. De aceea ar trebui să începem prin a încerca să înțelegem această relație dintre Postul Mare și Paște, pentru că ea dezvăluie ceva foarte esențial și foarte important pentru credința și viața noastră creștină.

Este necesar să explicăm că Paștele este mult mai mult decât o sărbătoare, mult mai mult decât o amintire anuală a unui eveniment care a trecut? Toți cei care, chiar și o dată, au trăit această noapte „mântuire, iluminare și strălucire”, care au gustat acea bucurie unică, știu asta.

Dar ce este această bucurie? De ce cântăm în liturghia învierii: „acum lumina se umple mereu, cerul și pământul și adâncurile”? În ce sens „sărbătorim” – așa cum pretindem că o facem – „necroza morții, Iadul alungarea unei alte vieți de început veșnic…”?

Răspunsul la toate aceste întrebări este: viața nouă care, acum vreo două mii de ani, „a înviat din mormânt”, ne-a fost oferită nouă, tuturor celor care cred în Hristos. Ni s-a dat ziua în care am fost botezați, adică ziua în care ca Ap. Pavel: „… ca să fim botezaţi la moarte, ca Hristos să învie din morţi prin slava Tatălui;

Astfel de Paști sărbătorim Învierea lui Hristos ca un eveniment care s-a întâmplat și ni se întâmplă și acum. Pentru că fiecare dintre noi a primit darul acestei noi vieți și puterea de a o accepta și de a trăi prin ea. Este un dar care ne schimbă radical starea de spirit în fața oricărei situații din această lume, chiar și în fața morții. Ne dă puterea de a confirma triumfător că „moartea a fost învinsă”. Bineînțeles că mai există moarte, este sigur, o confruntăm și într-o zi va veni pentru noi. Dar toată credința noastră este că prin propria Sa moarte Hristos a schimbat însăși natura morții. L-a făcut să treacă – „trecere”, Paștele „- în Împărăția lui Dumnezeu, transformând cea mai dramatică tragedie în triumf veșnic, în biruință. Prin „moarte ai călcat moartea”, ne-a făcut părtași ai Învierii Sale. De aceea la sfârşitul ortografiei Învierii – în Catehismul lui Ioan Gură de Aur – spunem triumfător: „Hristos a înviat şi viaţa s-a stăpânit. Hristos a înviat și nimeni nu este mort în amintire.”

Aceasta este credința Bisericii care este confirmată și revelată de viața nenumăraților ei sfinți. Dar nu trăim în fiecare zi faptul că această credință devine rareori propria noastră experiență? Nu pierdem și trădăm deseori această viață nouă pe care am primit-o în dar și, de fapt, trăim ca și cum Hristos nu ar fi înviat și ca și cum acest eveniment unic nu ar avea sens pentru noi? Și toate acestea din cauza incapacității noastre, a incapacității noastre de a trăi statornic cu credință, speranță și iubire, la nivelul la care ne-a ridicat Hristos când a spus: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui”. Pur și simplu uităm toate acestea pentru că suntem atât de ocupați, atât de cufundați în grijile noastre zilnice și doar pentru că uităm, eșuăm. În această uitare, eșec și păcat, viața noastră redevine „veche”, ieftină, întunecată și în cele din urmă lipsită de sens, devine o călătorie fără sens pentru un final fără sens. Reușim să uităm până și moartea și în cele din urmă, complet neașteptat, în „plăcerile vieții” intervine un înfricoșător, inevitabil, irațional. Uneori putem să ne recunoaștem diferitele păcate și să le mărturisim, dar încă nu ne referim viețile la acea viață nouă pe care Hristos a revelat-o și ne-a dat-o. Trăim cu adevărat ca și cum El nu ar fi venit niciodată. Acesta este singurul păcat adevărat, păcatul tuturor păcatelor, durerea fără fund și tragedia tuturor creștinilor numiți.

Dacă recunoaștem acest lucru, atunci putem înțelege ce este Paștele și de ce este nevoie de el și presupune Postul. Pentru că atunci putem înțelege că tradiția liturgică a Bisericii și întregul ciclu al slujbelor ei există, în primul rând, pentru a ne ajuta să redescoperim viziunea și gustul acestei vieți noi, pe care atât de ușor o pierdem și o trădăm, și apoi să ne ajute ne putem pocăi și ne putem întoarce la Biserică. Cum este posibil să iubim și să dorim ceva ce nu știm? Cum putem pune mai presus de orice altceva în viața noastră ceva ce nu am văzut niciodată și de care nu suntem fericiți? Cu alte cuvinte: cum putem noi, cum este posibil să căutăm o Împărăție de care habar n-avem? Închinarea Bisericii a fost de la început și este și acum intrarea și comunicarea noastră cu viața nouă a Împărăției. Prin viața sa liturgică, Biserica ne descoperă pe cei că „ochiul n-a văzut și urechea nu a auzit și nu s-a suit la inima omului, ci Dumnezeu i-a pregătit pe cei ce-l iubesc” (Cor. 2, 9). Și în centrul acestei vieți liturgice, ca inima și miezul nopții ei – ca soarele ale cărui raze pătrund totul – se află Paștele. Paștele este ușa, deschisă în fiecare an, care duce la Împărăția glorioasă a lui Hristos, este gustul bucuriei veșnice care ne așteaptă, este slava biruinței care de acum înainte, deși invizibilă, inundă toată creația: moartea este învinsă. ».

Întregul cult al Bisericii este organizat în preajma Paștelui, de aceea timpul liturgic, adică succesiunea anotimpurilor și a sărbătorilor, devine o călătorie, un pelerinaj la Paște, care este Sfârșitul și care este în același timp. inceputul. Este sfârșitul a tot ceea ce este „vechi” și începutul „vieții noi”, o trecere continuă de la „această lume” la împărăția revelată în Hristos.

Cu toate acestea, viața „veche”, viața păcatului și a micimii, nu este ușor de biruit și schimbat. Evanghelia așteaptă și îi cere omului să facă un efort care, în situația în care se află omul acum, este esențial neîmplinit. Ne confruntăm cu o provocare. Viziunea, scopul, modul de viață nouă este pentru noi o provocare care depășește cu mult capacitățile noastre!

De aceea și apostolii, când au auzit învățătura Domnului, L-au întrebat cu disperare: „Poate fi ei atunci mântuiți?” (Matei 19:26). De altfel, nu este deloc usor sa renunti la un ideal de viata nesemnificativ facut cu grija zilnica, cu cautarea bunurilor materiale, cu siguranta si bucurie si sa accepti un alt ideal de viata care bineinteles nu este lipsit de perfectiune in ea. scop: Deveniți desăvârșiți așa cum este desăvârșit Tatăl nostru din ceruri. Așa ne spune lumea cu toate „mijloacele” ei: fiți fericiți, nu vă îngrijorați, eu urmez calea „largă”. Hristos în Evanghelie spune: alege calea strâmtă, luptă-te și suferi, pentru că aceasta este calea către singura fericire adevărată. Și dacă Biserica nu ajută, cum putem face această alegere teribilă? Cum ne putem pocăi și să ne întoarcem la minunata făgăduință care ne este dată în fiecare an de Paște? Acesta este exact momentul în care apare Postul Mare. Aceasta este mâna de ajutor „pe care Biserica ne-o întinde. Este școala pocăinței care ne va da puterea de a accepta Paștele nu ca pe o simplă ocazie de a mânca, a bea, a se odihni, ci, practic, ca sfârșit al „vechiului” care este în noi și ca intrarea noastră în nou. .

În Biserica antică, scopul principal al Postului Mare era acela de a pregăti catehumenii, adică noii candidați creștini, pentru botezul care, la acea vreme, avea loc în timpul Dumnezeieștii Liturghii a învierii. Dar nici acum când Biserica nu mai botează creștinii la bătrânețe și instituția catehismului nu mai există, sensul de bază al Postului Mare rămâne același. Pentru că, deși suntem botezați, ceea ce pierdem și trădăm constant este exact ceea ce am primit la Botez. Așa că Paștele pentru noi este întoarcerea, pe care o facem în fiecare an, la botezul nostru și, prin urmare, Postul este pregătirea noastră pentru această întoarcere – efortul lent, dar persistent, de a ne face în sfârșit propria „trecere”, „Paștele” nostru în viața nouă din Hristos. Faptul că, după cum vom vedea, secvențele din cultul Postului Mare își păstrează și astăzi caracterul catehistic și botezal, nu se datorează faptului că s-au păstrat resturi „arheologice”, ci este ceva viu și esențial pentru noi. De aceea, în fiecare an Postul și Paștele sunt, din nou, descoperirea și realizarea a ceea ce am devenit odată cu „botezul” nostru moarte și înviere.

O călătorie, un pelerinaj! Pe măsură ce începem, când facem primul pas în „fericirea” Postului Mare, vedem – departe, departe – destinația. Este bucuria Strălucitorului, este intrarea în gloria Împărăției. Această viziune, gustul Paștelui, este cea care face din tristețea postului bucurie, lumină și efortul nostru un „primăvară” spirituală. Noaptea poate fi întunecată și lungă, dar pe tot parcursul drumului pare să strălucească la orizont un zori secret și strălucitor. „Nu ne copleși cu așteptările noastre, Filantrop!”